Cartea lui Antonio Spadaro oferă prilejul unor reflecţii legate de literatură şi de locul pe care îl ocupă în viaţa noastră. O carte este rezultatul experienţelor umane, a sentimentelor care l-au animat pe om de-a lungul timpului. Literatura înseamnă însumarea tuturor aspectelor vieţii trăite, realitate transfigurată estetic. Prin literatură se creează un univers care există în şi prin limbaj. Arta, literatura, poezia distrug cuştile ideologice şi prejudecăţile în care se află omul, îl face să gândească altfel şi să progreseze în lume. Literatura nu îşi face simţită utilitatea decât prin citit. Aceasta, deoarece literatura înseamnă viaţă, noi fiind creaţi de Cuvânt. Relaţia dintre cititor şi text este foarte strânsa, cititorul fiind primul critic al scriitorului. Gustul publicului contează foarte mult, cartea îi aparţine lui în final, pentru că într-o operă literară sunt exprimate adevărurile vieţii. Literatura conţine adevăruri capabile să se situeze dincolo de Fiinţă. Se poate spune ca există comuniunea cititor – carte, pentru că în carte apare suma de experienţe trăite de fiecare din noi. Lectura nu aduce nimic nou, dar îl formează pe cititor, îl ajută să se descopere pe sine. Cititorul este asemeni unui călător, în continuă căutare a sensului, un text fiind inepuizabil. Este cazul textului biblic, ale cărui interpretări sunt diverse, tocmai pentru că am fost creaţi de Cuvânt şi existăm în şi prin limbaj.De aici, relaţia cu divinul, o relaţie de comuniune, deoarece poezia poartă în ea mesajul divin. Cititorul trebuie să fie ancorat în realitate, dar să tindă spre spiritualitate. Literatura este o călătorie continuă spre adevăr , spre tainele vieţii. Şi întotdeauna există un loc unde ajunge mesajul textului: în sufletele cititorilor. Critica literară stabileşte canoane , îi impune cititorului anumite valori, iar cititorul ajunge să se descopere pe sine.
Sigur că întrebarea din titlu este actuală, într-o lume grăbită ca a noastră.Literatura foloseşte la descoperirea a ceea ce este mai bun în fiecare din noi , la formarea noastră ca oameni prin descoperirea altor lumi în paginile cărţilor
BRUNO ROMBI – PRECUM SAREA Volumul de versuri “Precum sarea” de Bruno Rombi cuprinde poezii scrise între anii 2003 – 2006. A fost tradus de Stefan Damian şi a apărut în ediţie bilingvă la Editura Nona din Piatra Neamţ în 2007 . Titlul volumului , “Precum sarea”, adduce cu sine imaginea mării, ideea sufletului însetat de adevăr şi absolut.Poezia lui este o căutare continuă a absolutului. Aflat în ipostaza unui călător, poetul caută să se exprime pe sine, chiar dacă vorbele sale vor fi scrise pe nisip. Vorbele se spulberă “ precum sarea”, dar ajung la sufletele celorlalţi. Poetul caută cuvinte, acele cuvinte cu care să exprime durerea unei lumi ce se caută pe sine.El călătoreşte într-o lume rănită ce aşteaptă răspunsuri. Cuvintele “pace”, “credinţ㔺i “iubire” trebuie să fie ecoul suferinţelor celor distruşi în războaie. ( Am adunat cuvinte frumoase) Explozia cuvintelor se îndreaptă asupra celor care se cred stăpânii lumii. Viaţa este “o poveste ce trebuie cântată”.Bruno Rombi este un poet care are conştiinţa efemerităţii fiinţei umane : “noi, grăunţe mărunte/ ale unui praf fără sfârşit”,de aceea,prin arta lui, el călătoreşte pentru a descoperi frumusetile acestei lumi. Călătoria pentru el înseamnă căutarea unei oaze , a “paginii care ne priveşte,chiar dacă pentru a o descoperi, omul trebuie să simtă gustul înfrângerii, al iluziei :” Evanghelia cu iluzii/ Coranul înfrângerilor”.( Imagini ) Drumul este greu, prin umbră, iar căutările devin dramatice.”ardem în rugăciune/sau în lacrimi,/scriem cu cerneală sărată/ călătoria mai lungă sau mai scurtă/pe care o şterge buretele”. În călătoria lui poetul are prilej de introspecţie. El se aaflă în ipostaza unui Pigmalyon modern care sculptează statuia iubitei lui, o statuie însufleţită; relaţia tată-fiu, care înseamnă recunoaşterea sinelui în celălalt. Marile întrebări se ivesc în călătoria poetului pe drumul vieţii. Adevărul îi pare “un frig chinuitor”, căutat cu pasiune.(Aer de mister). Simbolul focului este cunoaşterea. Apare des motivul iluziei, poetul fiind conştient de faptul că iluzia hrăneşte de multe ori realitatea. Sensul vieţii este pus sub semnul cuvântului “poate”. Lumina apare ca simbol al naşterii şi al adevărului greu de acceptat. (Poate că).Oaza de linişte spre care tinde sufletul poetului, chiar dacă pare o iluzie, există, iar drumul spre acea oază este plasat între bine şi rău, între veşnic şi efemer:”mă gândeam la norocul de a fi/înţelegând sentimentul Dumnezeului veşnic/şi adevărul scurtei mele existenţe”. Relaţia cu Dumnezeu este un alt motiv al liricii lui Bruno Rombi. Dumnezeu este întotdeauna cel care “nu e rău”,relaţia dintre El si lume este un joc care întotdeauna îţi permite să trăieşti cât ai pariat. Între Dumnezeu si om există un conflict atâta timp cât omul crede că a surprins esenţa vieţii şi Dumnezeu îi pune în faţă alte surprize ( Mirajul ), iar acest conflict se rezolvă prin acceptarea efemerităţii omului în faţa naturii, aşa cum apare în poezia “Când ziua îţi întinde viaţa”. Chiar dacă nu are întotdeauna gustul fructului, viaţa merită trăită. Poetul oscilează în căutările sale asupra sensului vieţii,are îndoieli chiar şi cu privire la Divinitate,iar în aceste momente apare singurătatea. Golul şi singurătatea generează melancholia şi îl fac pe om să nu mai vadă sensul lucrurilor : “o boală adâncă/un soi de agonie înceată/ce roade viaţa în tăcere”.Sentimentul apropierii morţii este un mister care i se revelează poetului. Conştiinţa morţii există, drumul nostru spre moarte devine transparent “vom pleca spre zenit/doar când vom avea aripi”.Timpul care trece este el însuşi n mic monstru care se joaca adeseori cu sufletele noastre. Poetul îi atrage atenţia cititorului că până nu a cunoscut drama trecerii timpului, întunericul şi lumina, căutarea nu va avea sens.( Un mister atent ). Tăcerea va potoli zbuciumul din sufletul poetului şi va crea prilejul introspecţiei şi al meditaţiei. El găseşte un nou sens al vieţii contemplând peisajele exotice. ( Malta, Triptic Algerian, Piaţă de nisip ).Referirile la poeziile lui Cernuda sau Garcia Lorca explică formaţia culturală a acestui poet neliniştit, tendinţa lui de a cunoaşte puterea deexpresie a cuvintelor din alte limbi. Opinia mea este că se poate compara din punctul de vedere al tematicii şi expresiei cu poeţii români Lucian Blaga, Tudor Arghezi, dar şi cu Nichita Stănescu. Poezia lui Bruno Rombi este o poezie de cunoaştere interesantă, matură, el descoperă lumea cu ochii uimiţi ai unui copil.
Artisti si “vedete actuale” Urmaream pe youtube glumele lui Toma Caragiu. Mi-a placut acest actor, cand eram mica asteptam cu sufletul la gura emisiunea “Satira si umorul”in care aparea. Apoi, dupa ce s-a dus, la cutremur, ma uitam cand se dadeau glumele in reluare. De Revelion, ma uitam la Stela Popescu, Banica, Arsinel, Rodica Popescu Bitanescu, garda veche a actorilor. Glumele lor aveau miez, nu puteai sa nu razi la ceea ce spuneau. Erau asa de naturali, de apropiati de public. Nu era pic de vulgaritate in vorbele lor, chiar daca functiona cenzura, unele cuvinte aratau exact ce trebuie.Azi? Pai, azi, ce sa spun? Respectul pt public a scazut, lumea e invadata de personaje gen Leana si Costel, Sexi Braileanca, Nikita, Naomi. Mugur Mihaescu de la Vacanta mare spunea ca umorul practicat de el e specific romanilor. Sigur ca intr-o epoca de vid cultural au aparut “vedetele actuale”,iar acum ne invadeaza ecranele. Poate lumea isi va da seama ce ii lipseste si va incerca sa urmareasca lucruri de calitate,iar televiziunile vor da calitate , nu doar goana dupa rating
Visele ei erau albastre în camera de culoarea cerului.Norii plapumei o înfăşurau cald, iar perdeaua albastră foşnea lin. În casă era cald, lucrurile aveau miros de pâine proaspătă şi de castane coapte. Nu era o zi specială, dar era aşa de bine.Lumea i se înfăţişa albastră şi pură,ca într-un tablou. Afară, cerul era senin, adia un vânt subţire, semn că venea iarna. O zi nouă începea, dar ea voia să îşî păstreze visele albastre. Dragostea avea culoare albastră, căci se răspândea peste tot în zorii dimineţii. El…Trebuia să vină,ere primul ei vis împlinit.
E un om musculos, cu muschi pe post de creier. In fiecare dimineata face gimnastica si isi plimba cainele. Nu stiu dacabietul animal il iubeste…..poate e singura fiinta care il iubeste. El nu iubeste pe nimeni, poate doar banii. Nu-i pasa de celalalt, daca l-a inundat, daca l-a jignit. El are dreptul. Are muschi. Ce daca nu are creier? Chiar trebuie? Si tot asa, isi plimba cainele care nu e sigur ca-l iubeste, dar care s-a obisnuit cu el. Altii s-au saturat. El inainteaza prin bloc. Isi poarta muschii si uratenia. Are, vorba cantecului, “o nevasta urata si cam proasta” care arunca murdaria in capetele trecatorilor. Cui ii pasa?Mereu ii vezi si iti vine sa urli, asa figuri au: stapani pe ei, ca oamenii cu bani, carora li se pare ca au totul la picioare. Nu poti sa nu te infurii, nici sa-i condamni. Asa e nenea de alaturi, calca pe cadavre…pana intr-o zi. TEXTUL ESTE UN PAMFLET SI TREBUIE LUAT CA ATARE
Incredibil, dar adevărat! Aşa scria pe geamul blocului aseară. Cineva, ale cărui urechiuşe sunt foarte sensibile, a făcut acest afiş pe carev l-a lipit pe uşă. Superb! Deci, dragilor, în blocul nostr trebuie să ai grijă: să nu vorbeşti tare, să nu asculţi muzică, să nu primeşti musafiri, să nu râzi decât când e cazul, să nu te enervezi, să nu tragi apa la budă, să nu latre câinele din dotare, să nu…să nu! Ei, în schimb au voie: să asculte la uşă, să te urmărească, să stea cu orele la bârfă pe hol, să te inunde, să…să…au voie orice. Drept pentru care, vecina mea grasă de la etajul 4 le-a desenat pe afişul cu pricina…ghiciţi ce? Un organ(de control, hahaaaa). Temă de meditat pt tantile care nu au ce face şi nenii care trăiesc din amintiri:D
Later edit: afisul a fost inlocuit, dar cum nu se lipea bine, l-am luat cu gandul sa-l lipesc, dar am impodobit gunoiul cu el.
